Iulia Rugină: Actorii vor să ne ajute, 
chiar şi gratis

De ce regie de film?

Iulia Rugină: Înainte să aleg regia, am ales filmul, când am fost la prima filmare din viaţa mea, în clasa a opta. Am făcut figuranţie într-un film american şi mi s-a părut extraordinar tot ceea ce se întâmpla acolo. Mai târziu mi-am dat seama ce anu­me voiam să fac din toată treaba asta, şi anume regie.

Vorbeşte-ne puţin despre filme.
I.R.: „Bună Cristina! Pa Cristina!” este filmul meu de anul trei, obligatoriu alb-ne­gru, obligatoriu într-un platou, iar la mine platoul este un apartament în care locuiesc o fetiţă de 13 ani împreună cu mama ei. Iar fetiţa este foarte îndrăgostită de vecinul ei de dedesubt, în vârstă de 25 de ani. Este o iubire imposibilă, prima, cea mai im­portan­tă, cea mai bulversantă. Este, de fapt, un fragment din viaţa fiecărei fete, cred că toate am trecut prin aşa ceva, fie că era un profesor, un vecin, un văr, un prieten de familie. Oricum, cineva mai în vârstă şi 
inaccesibil. Pe lângă povestea aceasta, am umplut cu propriile noastre experienţe, de la oracole şi obiectele din cameră la me­lo­dii pe care le ascultam în acea perioadă.

În „Vineri în jur de ora 11″ nu este nimic romantic.
I.R.: „Vineri în jur de ora 11″ este proiectul de anul patru, pe care l-am scris împreună cu Ana Agopian şi Carmen Mezincescu. Ideea ne-a venit după o zi foarte grea pe care eu am avut-o şi ne-am gândit că sunt momente în care chiar simţi nevoia să iei o bâtă şi să-i tragi una cuiva în cap. Din senin. Vorbeam despre toate experienţele neplăcute care se acumulează şi încep să te sufoce şi vrei să faci rău fizic cuiva să te descarci. Noi am vrut să surprindem mecanismul prin care ajungi într-o astfel de stare. Incidentul declanşator din film e real, cineva chiar mi-a tras un pumn în faţă, într-o seară, la fel şi senzaţiile sunt reale. Ne-am dat seama, făcând filmul, că într-adevăr oamenii sunt buni şi frumoşi, iar dacă sunt răi există o explicaţie plauzibilă, spun eu, în felul în care merg lucrurile în „Vineri”. Este cel mai dark film al nostru. În general, am mers pe poveşti po­zitive. Secvenţa în care fata depune plângere la poliţie, o secvenţă comico-ironică, este discuţia reală pe care am avut-o cu un poliţist la secţie. Chiar şi discuţia de la spital este reală. După ce am fost lovită, m-am dus la Spitalul Municipal cu o durere cumplită de cap şi doctoriţa mi-a spus: „vi s-au tulburat neuro­nii, încercaţi să nu gândiţi foarte mult zilele astea”. Replica aceasta nu am mai folosit-o în film, părea făcătură, dar chiar aşa s-a exprimat doctoriţa. Da, a fost o experienţă râsu’-plânsu’ cât se poate de reală.

În film apare şi Andi Vasluianu.
I.R.: Pe poliţist l-a interpretat Andi Vas­lu­ianu, cu care am colaborat foarte bine, îmi doresc să mai lucrez cu el. Andi a fost o so­luţie neprevăzută pentru acest film, rolul trebuia jucat de altcineva. Ne-a anunţat cu o zi înainte de filmare că nu mai poate veni, aşa că am apelat la el. Andi a schimbat personajul aproape complet faţă de ceea ce noi scrisesem, un personaj pe care el l-a construit în proporţie de 90% singur.

Cât de uşor ori greu cooptezi actorii în astfel de proiecte?
I.R.: Toţi actorii care apar în cele patru scurtmetraje au lucrat gratis. Sunt oameni care vor să ajute şi asta mi se pare foarte frumos. Ei vin fie că le place scenariul, fie că au fost şi ei studenţi. Unii nici nu ne cunoşteau, cum este Constantin Cojocaru, cu care am lucrat şi la „Vineri” şi la „Captivi”. Evident că fiecare are opţiunea de a spune „nu” unui film studenţesc, fără bani. Eu am avut noroc să întâlnesc oameni extraordinari, care nu m-au refuzat. Iar în cazul „Captivilor de Crăciun”, nu numai că au lucrat gratis, dar au lucrat în condiţii aproape inumane, la minus 20 de grade, zece ore pe zi.

Până să ajungem la „Captivi”, spune-mi cum ai ajuns să filmezi la Sarajevo?
I.R.: În 2007, am participat la „Talent Campus”, un proiect iniţiat de Festivalul de Film de la Sarajevo. Am aplicat cu un scenariu, a fost selectat, am primit finan­ţarea aşa că am mers la Sarajevo să fac filmul cu o echipă bosniacă. Filmul a fost produs de o casă de producţie din Sarajevo, iar oame­nii de acolo m-au ajutat foarte mult. Eram singură, nu cunoşteam limba, trebuia să lucrez cu 20 de oameni, cărora oricum nu le-am reţinut numele decât după mult timp. Acest muzeu al relaţiilor destrămate există, dar eu n-am apucat să-l văd. Când am fost la festival, pe un flyer apare acest muzeu, un loc unde oamenii, după ce se despart de iubiţii/iubitele lor, merg acolo şi lasă un obiect primit de la respectiva persoană, împreună cu poves­tea obiectului. Este, de fapt, o groapă a rela­ţiilor distruse. Scenariul l-am scris într-un timp foarte scurt şi cred că se vede că nu e prea lucrat. A avut premiera anul trecut, în open-air la Sarajevo, în faţa a 3.000 de persoane, iar experienţa a fost incredibilă. Aproape am leşinat de frică. A trebuit să urc pe scenă şi nu voiam decât să mulţumesc organizatorilor pentru şansa acordată, dar n-am putut rosti toate cuvintele.

Cum a fost cu „Captivii”?
I.R.: „Captivi de Crăciun” a avut 13 variante de scenariu, lucrate în mai mulţi ani, timp în care proiectul a fost abandonat, apoi reluat, însă nu cu voia noastră. Când ne-am apucat de el, voiam să-l înscriem într-un concurs de scenarii cu tema „turişti”. Nu trebuia să depăşim 15 minute de filmare, dar noi, tot lucrând la scenariu, am depăşit acele 15 minute şi nu l-am mai înscris la concurs. Ne-am asumat să facem un mediumetraj, ştiind cât de greu este 
să-l promovezi. Nu merge nici în festiva­luri, nu merge nici la cinema, numai că acest gen de poveste doar astfel putea fi spus, aşa că am preferat s-o spunem onest şi ce se va întâmpla cu el, vom vedea.

E un pas spre lungmetraj?
I.R.: Da, acum lucrăm la un lungmetraj. Am ales un subiect cam dificil şi ne-am cam pus piedici singure, ca să spun aşa, prin alegerea personajului principal care este un reporter de ştiri de 35 de ani. Noi suntem trei fete, de 27-28 de ani, care oricât de bine am cunoaşte bărbaţii, ne este dificil să ne punem în ipostaza unui astfel de individ şi să-l facem veridic, să nu-l faci să vorbească asemeni unei femei, să nu reac­ţioneze ca o femeie. E greu, până acum, în toate filmele, personajele principale sunt femei, dar acum vrem să schimbăm.

Nu mai e o noutate: să faci film în România e foarte dificil. Ce te face să continui?
I.R.: Sunt multe piedici, în primul rând materiale. Dar toate se evaporă în momentul în care eşti în sală şi-ţi vezi filmul alături de spectatori, care reacţionează aşa cum ţi-ai dorit tu. Este o senzaţie pe care n-o poţi compara cu nimic, e unică, face să merite absolut orice. Mă bucur mai mult de o reacţie pozitivă şi de aplauze şi de oamenii care mă încurajează decât de un premiu. E şi el important, e o recunoaştere în plus, dar mai mult mă bucur de public.